Pagina principala / Noutati editoriale / Actualitati medicale / Cercetare / IPOCRIZIA COTIDIANA - SAU APARENTA SI REALITATE BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Nutritie

IPOCRIZIA COTIDIANA - SAU APARENTA SI REALITATE BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

“Cu cât ne simţim mai vinovaţi, cu atât devenim mai intoleranţi. Şi cu nimic nu îi împovărăm mai mult pe alţii decât cu nedreptatea noastră. Însă mai mult se încearcă să se condamne decât să se înţeleagă vina reală a celuilalt.”

Compensaţia regulară a bătăii unui pendul este mişcarea sa în sens contrar. Unei împingeri excesive dintr-o parte îi va urma o împingere egală din partea opusă. Însă această regulă fizică, aplicată la a clădi viaţa unui om, în realitate nu se dovedeşte a fi înţeleaptă. Şi totuşi oamenii, aproape din instinct, cad mereu în greşeala de a dori să compenseze o exagerare cu alta. Aceasta înseamnă a comite o a doua greşeală şi a-şi face din nou rău.

O schimbare neaşteptată, o sura-compensare, în mentalitatea neamului omenesc, a avut loc după al doilea război mondial. Renegarea instinctului şi creaţia de idei irealizabile au avut ca şi compensare reacţia. Multe personale se simt convenabil în viaţă dacă pot să se joace cu dibăcie cu moralul lor, evitând însă tribunalul. Cu cât mai mult trec pe deasupra Codului Penal fără a cădea prinşi înăuntrul lui, cu atât se simt mai îndrăzneţi. Şi chiar vlăstarele aşa-numitelor clase sociale bune se laudă cu lărgimea lor de vederi imorală: nu doar în ceea ce priveşte viaţa lor instinctivă, ci chiar şi opiniile lor morale. După revoluţia franceză, disciplina spiritului nu a mai fost supusă niciodată unei încetiniri comparabilă cu cea de astăzi. Însă atunci decadenţa costumelor era restrânsă doar la Franţa, în vreme ce astăzi ea a luat o extindere internaţională.

Articolele din jurnalele naţionale şi externe, cancelariile tribunalelor, dosarele avocaţilor şi nivelul mediu de trai din familii ne oferă astfel de exemple eficace. În spatele structurii conservate la exterior, totul este putred şi epuizat. Părinţi şi fii sunt puşi de mizeria economică într-un soi de psihoză în masă : cred că astăzi nu mai e posibil să conducă cu armate oneste lupta pentru viaţă. Mizeria creează întotdeauna oameni lipsiţi de scrupule. Pentru lupta existenţială sunt angajate toate mijloacele disponibile, cu motto-ul: obligaţia faţă de familie. Înşelătoria şi prostituţia, din drojdia poporului au urcat până în saloane, bucurându-se de cea mai bună reputaţie : şi nu mai au ruşine de lumina soarelui, “ dacă le merge bine ”.

Chiar şi înainte de război pe ici pe colo existau bănci care cădeau ; însă atunci directorii lor se comportau cu totul altfel ! Căutau să compenseze pagubele punând în joc întreg patrimoniul lor: iar în aceasta, familia şi prietenii îi ajutau cu toate forţele lor. Şi astăzi? Dispreţul social nu mai este atât de mare încât să se pună noţiunea de onoare deasupra avantajelor materiale. Câte nume, rămase imaculate vreme de secole, şi-au pierdut astfel însuşirea lor îndrăzneaţă!

Cinstea nu mai trece drept actuală, deoarece aceasta se pune într-o situaţie dezavantajoasă în faţa celui care o refuză . Consecinţele acestei opinii, adesea uşor de recunoscut, se înfăţişează într-o altă nesiguranţă, atât în viaţa socială cât şi în viaţa privată. Oamenii devin suspicioşi şi neîncrezători unii faţă de alţii, chiar şi prietenii şi cei din familie. Rămân la fel de păgubiţi atât cei care înşeală cât şi cei înşelaţi. nu trebuie să uităm că la origine morala nu a fost creată pentru a satisface exigenţele etice ci pentru siguranţa individului faţă de ceilalţi. atunci când această siguranţă scade, se simte că şi morala s-a pierdut.

Însă acum un factor important apare împotriva acestei demoralizări. Obişnuinţele civile ale generaţiilor se imprimă în firea umană chiar mai profund decât ţin cont aducătorii civilizaţiei. Epocile revoluţionare nu sunt de ajuns pentru a anula secole de viaţă civilă. Sentimentele de vină reprimate, se reîntorc; împinsă de acestea, conştiinţa se deşteaptă şi ia din nou aminte la piedicile ereditare bine întipărite în ea. Sufletul rugăciunilor omului se opune cu energie rătăcirii morale. Începe noua reacţie. Pendulul îşi începe mersul îndărăt.

Egoismul cras, aviditatea de bani, căutarea satisfacerii instinctelor îşi pun din nou masca şi se servesc de forme tot mai urbane.

Însă deja anumite grupuri sociale încep să ia măsuri energice, să îşi înconjoare fiii cu măsuri protectoare împotriva neruşinării şi a moralei relaxate. Numeroase persoane care gândesc în acelaşi fel acordă împreună copiilor lor o nouă educaţie reacţionară.

Însă şi aceasta se va împotmoli dacă va prelua iarăşi din vechile metode. Nu e de prisos să descriem pe scurt, în trăsăturile sale esenţiale şi cu intenţii critice.

În faţa copiilor needucaţi, expuşi fără impedimente pericolelor vieţii lor instinctive şi fără călăuză în tumultul lumii, au stat copiii bine educaţi. Educaţia crea idealuri în cei mici. “ Urâtul ”, “ răul “ erau eliminate cu acurateţe din câmpul lor vizual, şi doar nobilul şi sublimul le era propus, ca unică realitate, ca model de viaţă.

“ Vai de mine, acesta e urât, nu vă uitaţi la el! ”. Sau: “ Nu ai voie să mergi la băiatul ăsta urât! ”. Şi elevii cuminţi, ieşiţi parcă dintr-o frumoasă cameră pentru copii, se supuneau, sorbeau dispreţul faţă de ceea ce e murdar şi rău încă din primii ani, îl reţineau şi deveneau conştienţi de valoarea a ceea ce e mai mult şi mai bine.

Însă nu există “ buni şi răi ”. Deja aceasta subîmpărţire creează inapţi în viaţă. În fiecare om se află, amestecat într-un mod intim, ceea ce e inutilizabil şi ceea ce e inutilizabil, claie peste grămadă. Omul mai merituos are calităţi inferioare de care uneori e dominat şi care în circumstanţe favorabile rămân însă inoperante. Caracterul fiecărei persoane este în mare parte un produs al mediului său înconjurător : adesea un om s-ar fi dezvoltat într-un mod cu totul diferit dacă, datorită unei singure calităţi rele, el nu ar fi fost tratat cu dispreţ şi lipsă de apreciere sau dacă nu ar fi fost condamnat pentru o singură acţiune rea comisă : pentru că oamenilor le place să generalizeze! Câte persoane de valoare s-au pierdut astfel! Însă cu cât mai mult ar fi câştigat în sensibilitate socială şi în iubirea oamenilor acei aspri critici, dacă nu ar fi fost educaţi în falsa credinţă că lucrurile sunt “ bune şi rele ” !

Astfel tineretul privilegiat a fost introdus în viaţă, ferit de murdărie şi de rău, de impurităţile propriilor sale instincte şi mai presus de judecata sănătoasă.

Aceasta ar fi perfect dacă s-ar putea garanta cuiva care va trăi într-o insulă a fericiţilor sau dacă ne gândim la o imediată intrare a lor în Paradis.

Cu câţiva ani în urmă, următorul eveniment a făcut multă vâlvă într-o familie din vechea şi bogata nobilime londoneză. Părinţii au făcut din educaţia unicului lor fiu scopul şi misiunea vieţii lor. Au adus la castelul lor pe cei mai buni maeştri; doar oameni de înaltă cultură şi de mare valoare au format compania lui. Maeştri lui l-au dus la Berlin pentru a-şi da examenele de limba germană, iar el le-a trecut cu note excelente. La douăzeci de ani el a intrat la faimoasa universitate Cambridge. După trei luni, el s-a sinucis cu gazul de eşapament al maşinii sale. Nu dintr-o iubire nefericită, nu din probleme materiale, nu din cauza insucceselor în studii. În scrisoarea pe care a scris-o pentru a-şi lua rămas bun de la părinţii săi, au fost găsite aceste rânduri:

“ Voi mi-aţi arătat o altfel de lume. Eu nu pot trăi într-o astfel de lume; simt groază faţă de ea. ”

Certuri grosolane de cafenea sau de hotel, aventuri amoroase, distracţii josnice au înfrânt, în acel estet taciturn şi palid, credinţa în splendida sa lume ideală.

La fel cum copila virgină se simte în dezavantaj faţă de surorile sale care duc o viaţă uşuratică dacă îşi pune virtutea pe seama ignoranţei, tot aşa copilul educat sever în morală şi estetică trebuie să se prezinte la lupta pentru viaţă în condiţii mult mai periculoase decât copilul de pe stradă, deoarece nimeni care poartă ochelarii de cal ai prejudecăţilor nu poate să se simtă bine în existenţă.

Copila ignorantă care pretinde, ca femeie, exigenţe prea înalte ale unui soţ ideal, va trece printr-o deziluzie foarte curând şi astfel îşi va distruge căsătoria. Idealistul trebuie să îşi piardă credinţa în Dumnezeu şi să devină un dispreţuitor al oamenilor.

Nu! Această educaţie educa la orbire şi crea inepţi pentru viaţă. Educaţia de astăzi nu are scop şi amestecă lucrurile fără a ajunge la succes. “Orice educaţie va da greş“ dacă nu va ţine seama de doi factori pedagogici: cunoaşterea oamenilor şi cunoaşterea de sine. Calea conduce către acestea, trecând prin deziluzionarea fără amărăciune, prin înţelegere şi iertare, către iubirea de oameni şi toleranţă. Pentru a ajunge la înaltul nivel al toleranţei e nevoie de multă suferinţă şi multă experienţă.

Însă fără înţelepciune şi prudenţă, bunătatea şi înţelegerea nun e vor putea scăpa de necazuri. În anumite circumstanţe, o conduită morală ne poate doar face rău: de exemplu, în faţa oamenilor cu o moralitate uşuratică. Dacă suntem constrânşi să trăim printre oameni cu o mentalitate diferită faţă de a noastră, trebuie să încercăm să ajungem la un acord cu ei, chiar şi renunţând la a urma cu stricteţe concepţiile noastre etice.

Oamenii sunt imperfecţi. Nu ne putem aştepta de la ei la comportamente asemenea lui Cristos. Morala şi etica îşi au eficienţa doar între persoanele cu mentalităţi egale. Aşadar trebuie să ne adaptăm la circumstanţe. Dacă suntem atacaţi de criminali, ne servim fără scrupule de viclenie şi de minciună, şi în cele din urmă chiar şi de violenţă.

Sunt conştient de pericolele la care mă expun acum asumându-mi sarcina de a da jos câteva din măştile pe care oamenii cel mai adesea şi le pun, şi de a sfătui ca noi înşine să purtăm uneori o mască pentru a nu rămâne păgubiţi în viaţă. Însă sfaturile mele sunt pentru oameni care judecă bine lucrurile ; şi nu se pune un cuţit deschis în mâna unui copil. Experienţele pe care le-am avut în practica mea de psihopatolog m-au învăţat că e mai bine să te comporţi conştient într-un mod imperfect decât, oprit de ziduri făcute din exigenţe morale de neatins, să te laşi tras pe sfoară şi înşelat de alţii. Aşadar, arta vieţii practice nu poate fin învăţată din cărţi, fie ele cât de desăvârşite din punct de vedere al învăţăturilor morale.

Bineînţeles că e imposibil să învăţăm din câteva pagini cum să cunoaştem oamenii. Aceasta o pot învăţa nu cuvintele ci, în ultimă instanţă, viaţa însăşi.

Cea mai mare parte a oamenilor civili din ziua de azi ar pune mâna fără scrupule pe proprietatea altuia dacă ar fi siguri că nu ar fi prinşi. Dacă cineva se dezice de acest banal adevăr, poate să îi fie oferită o “ probă de forţă ”, necesitatea, mizeria. Un mic exemplu va ilustra această teză:

În vara anului 1995 am mers la oficiul poştal al unei mici localităţi din Moldova. La ghişeu era o tânără melancolică. Am ascultat-o vorbindu-mi despre suferinţele ei. Avea un salariu lunar de 500 de lei, şi o avea în grija ei pe bătrâna ei mamă. Foame şi mizerie. “ Am cerut să fiu licenţiată ”. Ceruse asta deoarece nu se aşteptase să găsească un alt loc de muncă; ea se ridică, îmi arătă casa de marcat, plină de bani, de lângă ea şi spuse cu o voce emoţionată: “ De ce nu mă aştept la mai mult ? Pentru că nu vreau să devin o hoaţă ! Acum ştiţi! ” Însă licenţa soseşte prea târziu. A trecut prea multă vreme, şi proba de forţă era prea chinuitoare pentru ea.

De regulă, în faţa banului, conştiinţa săracului trebuie să capituleze: e doar o chestiune de timp şi de cât de mari sunt privaţiunile.

În timpul ultimului război mondial, multe “ rechizite ” militare au fost în fond furate de la neamul mai sărac. Şi totuşi, cei care aveau un renume nu erau în stare să refuze participarea la acele furturi.

Cu ceva timp în urmă, câţiva oameni aparţinând înaltei societăţi din Milano s-au ocupat de această temă: “toleranţa faţă de aproapele nostru”. Cu toţii au aprobat punctele de vedere expuse aici. În acel moment, un client al unui hotel a trecut prin faţa lor şi i-a salutat. Câţiva dintre domni, stânjeniţi, au privit în altă parte, ca şi când nu l-ar fi văzut, iar alţii –au răspuns cu o atitudine rece ca gheaţa.

Ce aveţi împotriva acestui domn? întrebă, uimită, o femeie.

“ A ieşit nu de mult din închisoare ”, fu răspunsul lor.

Astfel se comportă, în practică, teoria ! Este emisă o judecată asemănătoare cu aceasta imediat după ce s-a lăudat toleranţa socială! Aceştia se identifică orbeşte cu judecătorii acelui om. Ce simţăminte trebuie să se nască în cei care sunt supuşi unui astfel de dispreţ? Durere, izolare, amărăciune, care să-i îndepărteze şi mai mult de moralitatea socială. Ca şi când, în loc să îl salvăm pe cel care se îneacă, l-am scufunda şi mai mult la fundul apei!

- Şi totuşi, nu ni se poate impune să frecventăm astfel de persoane!

Cerule, nu! Însă un salut sau un cuvânt prietenos nu îl compromite pe nimeni! În schimb, afişarea dispreţului este o judecată a valorii pe care nu avem dreptul să o exprimăm. Mai apoi a rezultat că acela pe care l-au dispreţuit era procurator al unei mari firme multinaţionale care a dat faliment, şi care, sub presiunea şefului său, comisese anumite acte ilegale, fiind constrâns să facă rău.

Ce valoare au toate reflexiile teoretice? Cuvinte, vorbe goale! Noi suntem astfel sclavi ai prejudiciilor tradiţionale care, în practică, operează mereu în mod opus celor mai bune idei ale noastre. Sclavi ai obişnuinţei şi ai sugestiei maselor! Mulţi din acei oameni, singuri, în secret, nevăzuţi de nimeni, fără îndoială că au vorbit cu cel condamnat. Desigur, se arată a fi laşi: însă puţini alţii au acţionat altfel!

Atunci când întreaga societate ia cunoştinţă de necinstea unuia dintre membrii ei, dacă nu se găseşte un denunţător societatea continuă să îi arate aceeaşi lipsă de stimă. Însă dacă acela e acuzat şi condamnat, el e un om pierdut. Aceleaşi persoane care până mai ieri ignorau faptele sale rele, astăzi le condamnă cu indignare.

În fiecare cod de onoare, cunoştinţa publică a unei acţiuni imorale deţine o mare parte. Această eventuală circumstanţă nu atinge cu siguranţă valoarea etică a unei acţiuni, însă cu toate acestea influenţează grav asupra judecăţii care este dată.

Pentru cel norocos se aplică legi diferite decât pentru cel naufragiat, atunci când şi succesul este fondat nu pe merit ci doar pe cazuri favorabile. Trădătorii şi rebelii sfârşesc, ca delicvenţi, în carcere, sau devin oameni puternici sau măcar se încoronează cu o coroană. O acţiune este judecată doar după succesul ei. Şi aceasta e o lege care e valabilă pentru toţi oamenii! Iată un exemplu trivial luat din realitate:

Tatăl, mama şi fiul la Monte Carlo. Tatăl îşi caută familia pe terasa Cazinoului. În sfârşit, o găseşte pe soţia sa. “ Unde e Manuel ? ” Ea spune neliniştită: “ A vrut să joace. I-am dat 1000 euro. ” Urmează mustrarea imediată a soţului. În acel moment apare Manuel, cu un aer de triumf. Cu 1000 de euro a câştigat 20.000. Mânia tatălui s-a transformat într-un orgoliu radios pentru “ abilitatea ” fiului. Nu e greu să ne imaginăm ce a urmat imediat: o mamă disperată, un fiu umilit şi un tată furibund pentru “ infinita libertate ” care i se dă fiului său.

Această poziţie a noastră în faţa succesului se bazează pe cunoştinţe care la început au fost exacte. Fără risc nu se poate începe nici o acţiune de proporţii. Cu cât mai mare e prevederea în tratarea afacerilor, cu atât mai sigur e succesul. Temerarul abil are probabilităţi mari de reuşită, şi astfel abilitatea şi succesul se asociază în noi pentru a forma complexe solide pe care nu le putem separa sau distruge, nici măcar atunci când planul cel mai bine pregătit a eşuat ca urmare a unui ghinion imprevizibil sau când o acţiune absurdă are un succes nemeritat.

E evident că iscusinţa e apreciată în viaţă de către oamenii cu mai mult decât o conduită riguroasă morală. O mare lovitură care conduce la bogăţie şi putere e apreciată nu doar de cunoscătorii vieţii practice, ci şi de societate ; iar mijloacele puţin scrupuloase folosite pentru a înfăptui acea lovitură sunt judecate cu indulgenţă.

Adesea auzim expresii ca acestea: “ Desigur, acesta a acţionat într-un mod vulgar, însă ce tip abil şi zvelt! ” Sau: “ Bărbatul meu e o canalie, însă posedă o fascinaţie irezistibilă! ” Genialitatea lui Napoleon, aşa cum v-am explicat în lecţia precedentă, face să pălească toate faptele sale rele.

Adesea am reflectat cât de ciudat este faptul că chelnerii, portarii, servitorii privesc cu dispreţ, de sus până jos, persoanele sărace şi prost îmbrăcate. Pare că pentru aceştia sărăcia e un mare delict. Ei fac aceasta deoarece se tem că nu o să primească bacşiş. Poate că ei culeg doar ocazia de a se ridica deasupra inferiorităţii situaţiei lor şi de a dobândi conştiinţa de sine pe seama celor săraci.

Însă cum se poate explica faptul că oamenii înţelepţi şi înstăriţi se comportă cu atâta intoleranţă faţă de naufragiaţii vieţii? Cred că în aceştia se găseşte un instinct de mustrare faţă de incapacitatea şi inepţia din viaţă.

E natural faptul că această atitudine a omenirii în faţa succesului are ca şi consecinţe inevitabile grave nedreptăţi. Reputaţia unui om decide destinul său. Cei neghiobi, cei neputincioşi sunt cei care nu pot să se vindece de propria reputaţie. Mulţi trebui deja să fi ispăşit cu amărăciune neglijenţa opiniilor în societate. Tendinţa la a spune: “ Ce îmi pasă mie de lume? Spună ce vrea ! ”

Opinia generală, fie ea chiar neghioabă, prin cantitatea sa are o violenţă impetuoasă şi creează o atmosferă care oprimă victima, dacă aceasta nu ştie cum să o neutralizeze opunând forţe contrare ei. Însă, lucru ciudat, aceste forţe contrarii nu sunt niciodată amărăciunea şi ura ci doar bunătatea şi iubirea. În această atmosferă influenţele negative îşi pierd orice eficienţă şi se dizolvă. Însă e nevoie de mare prudenţă şi înţelepciune pentru a crea în jurul nostru o astfel de atmosferă.

Adesea, aparenţa contează mai mult decât respectarea efectivă a moralităţii. Deoarece omul inapt în viaţă, incapabil de a se adapta realităţii, poate uşor să rămână victimă a invidiei, a calomniei şi a defavorii.

Anumite circumstanţe pot să facă loc suspiciunilor cărora acesta, fără să aibă nici o vină, le rămâne victimă. Adesea tribunalele emit sentinţe şi trebuie apoi să îşi repare greşeala; şi adesea condamnările sociale au fost bazate pe aparenţă.

În schimb, mulţi din cei care se bucură de stimă comit acte care doar din întâmplare scapă acţiunii tribunalelor, sustragere a bunurilor, acte de contrabandă, făcute fără a reflecta şi considerate ca dovadă de abilitate, adultere care partenerul de viaţă amăgit le-ar putea denunţa, afaceri de provenienţă dubioasă, corupţie a funcţionarilor. Acestea sunt uzanţe destul de răspândite, pe care doar norocul şi abilitatea le face să treacă nepedepsite.

Şi micile înşelăciuni! Uitaţi-vă la jucătorii de cărţi. Cât de puţini joacă cinstit! Amestecând, uitându-se în cărţi, prin tot felul de alte înşelătorii, toţi încearcă să îi dezavantajeze pe ceilalţi, la fel ca în viaţă. E vorba întotdeauna de ban. Această “ corectare a norocului ” poate nu e atât o fraudă împotriva averii altora, cât un furt direct al acelei averi? Există oameni bogaţi şi distincţi pentru care e o bucurie a nu perfora în tramvai biletul, sau a nu corecta, în conturi, erori comise în avantajul lor.

Puţini oameni politici reuşesc, în campania electorală, să îşi câştige mandatul într-un mod perfect impecabil !

E adevărat: politica strică caracterul. Dorinţa de putere deţine o mare pondere în orice politică. Prea adesea puterea, care e doar un mijloc pentru a ajunge un scop, devine scop în sine, şi e începută o luptă fără scrupule pentru putere, în timp ce binele comun este ruinat. Nimic nu repugnă mai mult poporului decât faptul că oamenii politici nu mai pot să renunţe la metodele lor nedrepte din politică şi că aceştia, din bucuria vicleşugului, încearcă să îşi înşele proprii alegători.

“Înainte de a pleca trenul, nu este posibil să se urce în cel care se află pe linia a doua”. Astfel sună un anunţ din gară. Mulţimea care aşteaptă devine nerăbdătoare şi în cele din urmă se precipită în tren. Cel care a ascultat de acel anunţ rămâne nemişcat şi aşteaptă ascultător: sfârşeşte prin a nu mai găsi nici un loc. Nu vom spune oare că a fost inapt? Există o cantitate enormă de anunţuri ca acela, şi noi trebuie să le încălcăm dacă şi ceilalţi le încalcă.

Fiecare copil este, aproape fără excepţie, curat şi sincer. Cum ajunge el să mintă? Speriat, neştiind cum să se salveze, se refugiază într-o expresie neadevărată. Prima ocazie e dată de teama de a fi pedepsit pentru că a încălcat un ordin. Dacă minciuna are succes, el înţelege imediat avantajele. Cei oprimaţi, cei maltrataţi, cei care sunt supuşi violenţei învaţă, pentru a se apăra, şiretenia şi vicleşugul, cei înşelaţi învaţă să înşele. Cel care e ultragiat devine intolerant, cel care e privat de dragoste devine dur şi crud faţă de ceilalţi. Linguşitorii nutresc vanitatea, succesele, presupunerea. Fiecare eroare pe care o comitem mărturiseşte faptul că noi suntem trataţi cu nedreptate, şi este aşadar consecinţa multor suferinţe şi lupte psihice. Astfel, adesea spiritual de contradicţie nu e altceva decât un comportament de apărare fondat pe sfaturi rele primite şi experienţe triste personale.

Adesea, multe non-virtuţi, de care noi ne folosim, sunt elemente compensatorii ale calităţilor contrarii. Cel care se simte de mică valoare se ascunde în aroganţă şi îngâmfare, cel impotent îşi dă aere de Don Giovanni, cel fricos sau leneş face pe grosolanul. Persoanele care în concedii afişează exigenţe mari sunt cele care trăiesc în situaţii meschine şi de mare precaritate.

Mario Michelangelo Stromillo

Evaluare: 5.0/5 (2 voturi)

IPOCRIZIA COTIDIANA - SAU APARENTA SI REALITATE BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Arhiva fisiere