DREPTATEA EFEMERA BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Aşa cum am mai văzut, e dificil să apreciem în mod just o persoană. Şi totuşi oamenii nu fac altceva decât să şadă în jilţ pentru a-i judeca pe ceilalţi. cu cât judecă mai sever, cu atât se simt mai buni. Prin judecata severă ei îşi documentează propria moralitate, cresc în grad în ochii lumii şi, adesea în mod inconştient, îşi atribuie o mentalitate virtuoasă. Judecata pe care societatea umană o rosteşte şi pe care noi o recunoaştem ca fiind inapelabilă şi purtătoare de consecinţe ar trebui, deja prin aceasta, să fie dictată de un înalt simţ de responsabilitate. Şi totuşi, adesea ea suferă de subiectivitate. Bârfele de proastă dispoziţie, o ştire tendenţioasă în ziar sau la televiziune, de care mulţimea se foloseşte pentru a o repeta şi deforma, şi pe care o sugestie a maselor o transformă într-un fapt, sunt de ajuns pentru a face ca boicotul social să pară justificat. Şi nici unul din aceşti judecători profani nu se gândeşte la legea supremă a justiţiei, la aceea care impune ca şi cealaltă parte să fie ascultată.

Este vulgar ca esenţa unui om să fie judecată după acţiunile sale. În care acţiune se oglindeşte perfect sufletul? Nu am văzut pe nimeni în care acest lucru să aibă loc. Şi acolo unde fiinţa şi acţiunea nu coincide, cel care minte şi înşeală deoarece costumele îi permit este perfect de egală valoare cu acela care din motive convenţionale se comportă cinstit.

Cu cât un om devine mai înţelept şi mai expert, cu atât mai puţin el va judeca valoarea semenilor săi. Pentru a-i judeca, câtă cunoaştere a oamenilor e necesară, câtă cunoaştere de sine şi obiectivitate, câtă eliminare severă a oricărei sugestibilităţi şi afectivităţi! Dacă, în schimb, un fluid sexual îşi exercită eficienţa, el nu are deloc nevoie să recurgă la sentimentele sale.

Judecătorii sunt chemaţi să se pronunţe asupra elementelor străine, cu care ei se află în poziţie de contrast: de exemplu, sub raport politic şi religios. În astfel de cazuri, magistraţii, chiar având cea mai bună intenţie, sunt apriori prost dispuşi faţă de imputat, şi imparţialitatea spre care curtea tindea nu e doar pierdută ci se transformă într-o înăsprire substanţială a judecăţii.

Nu avem dreptate dacă credem că simţul justiţiei este o calitate naturală, fruct al civilizaţiei. Acesta se întâlneşte rar, şi poate să devieze cu mare uşurinţă. Cât de puţini oameni pot să-şi păstreze obiectivitatea! Mulţi sunt doborâţi de opinia generală, mulţi sunt atât de supuşi influenţelor personale încât pentru aceştia cel care vorbeşte la urmă are aproape întotdeauna dreptate. Facultatea de a suporta nedreptăţile fără amărăciune mărturiseşte un grad înalt de cunoaştere a vieţii.

Nu întotdeauna justiţia tribunalelor poate să servească drept model luminos. Nu degeaba simbolul lor, Zeiţa Dreptăţii, ţine balanţa legată la ochi.

Adesea sentinţele judecătorilor sunt contrarii oricărei judecăţi omeneşti. Cele mai crude pedepse date acuzaţilor rămân aproape neîndeplinite dacă condamnatul nu moare. Iar sadicul judecător reuşeşte să uite consecinţele acelor maltratări: o inimă înfrântă, o victimă schilodită şi lezată în spirit, uită de angoasele de zi cu zi şi disperarea care sunt mai rele decât o moarte eliberatoare.

Judecătorii sunt şi ei oameni! Desigur! Sau, aproape s-ar putea spune, din păcate. Deoarece, dacă legile penale ar fi fost formulate pe baze psihologice ŞI singurele delicate care trebuiesc pedepsite ar fi fost mai strict delimitate, acuzaţii ar fi fost mai bine protejaţi de larga libertate de opinie a judecătorilor. Un tutore al legii însurat va emite o sentinţă diferită faţă de unul celibatar; un judecător homosexual îl va judeca altfel pe un acuzat heterosexual, şi aşa mai departe.

Este interesant şi instructiv să aruncăm câte o privire în culisele justiţiei: lucru permis de cazuri şi de indiscreţie.

Dacă justiţia nu se poate obţine întotdeauna nici măcar de către aceia care fac profesia de a o reprezenta, şi mai puţin e posibil pentru cel profan să îşi asume o poziţie pur obiectivă sau, pentru a spune mai bine, să nu îşi piardă poziţia sa obiectivă de la început. Deoarece în fiecare spirit necorupt a rămas, în mod instinctiv, simţul justiţiei; însă în lupta pentru existenţă intuiţia păleşte iar simţul justiţiei rămâne victimă a numeroaselor influenţe.

Iată un exemplu tipic, pe care n-am să-l uit niciodată:

Un tânăr, rod al unei educaţii ireproşabile, este chemat pe nepregătite, din cauza morţii tatălui său, la conducerea unei mari întreprinderi industriale. El era un fanatic al justiţiei în adevăratul sens al cuvântului. Examina până în pânzele albe orice reclamă a angajaţilor săi.

Patru ani mai târziu: trei tinere fete au apărut în biroul său. Ele se plânseră de noua directoare : au spus că era capricioasă, că le proteja pe favoritele sale şi că le lua în bătaie de joc pe celelalte într-un nod insuportabil; şi că nu era insensibilă faţă de corupţie. Şeful izbucneşte: “De câte ori să vă repet că reclamaţiile se prezintă directorului, şi nu mie?”. “Desigur, însă e inutil. Directorul e de acord cu ea”.

“O să mă ocup eu de asta ; acum nu am timp”, răspunse şeful şi le dădu brusc afară.

Şi el îmi explică: “De când o am în întreprindere pe directoarea aceasta, afacerile merg strună. E de o abilitate excepţională. Desigur că are, la fel ca noi toţi, defectele ei, însă trebuie să o iertăm. Îmi e indispensabilă. La ce îmi e de folos să comunic plângerile, desigur justificate, ale fetelor? O să îi fac doar rău. directoarea va promite că o să se schimbe, însă o să se comporte şi mai rău cu ele. Se va răzbuna: o cunosc bine. Atunci cum pot să le ajut? În rest, cei care ştiu să o ia aşa cum trebuie, sunt de acord cu ea. Dacă angajaţii nu ştiu să o abordeze aşa cum trebuie, cu atât mai rău pentru ei!” Tânărul şef a învăţat, în scurt timp, multă ştiinţă de viaţă în defavoarea simţului său de justiţie. Însă – a devenit adaptat pentru viaţă.

Dacă trecem în revistă defectele umane, trebuie să le luăm în considerare, pe lângă latura etică, şi din punctual de vedere practice, fără de care nun e putem afirma în viaţă. Iată câteva dovezi: Minciuna! C ar fi, fără de ea, viaţa socială? Cât ne-am face de bine plăcuţi dacă, atunci când doamna casei ne-ar întreba: “Vă place această specialitate gastronomică?” noi i-am răspunde: “Îmi face greaţă!”, sau dacă la întrebarea: “Vă place haina mea?” noi am răspunde: “N-am văzut niciodată o haină de atâta prost gust!”. Şi în mod sigur nu vom trece drept persoane educate dacă celui care ne spune ”Îmi face plăcere să vă văd” noi i-am răspunde: “Şi mie îmi displace că v-am întâlnit!”

Ar fi superfluu şi trivial să cităm aceste minciuni convenţionale dacă acest lucru nu ne-ar permite să ajungem la o altă concluzie. Această doamnă care cere o părere asupra prânzului ei sau asupra hainei sale, de fapt nu doreşte să audă adevărul. Ea se aşteaptă să fie înşelată de noi. Vrea să audă cuvinte plăcute sau să îşi liniştească temerile. Dacă ar fi avut intenţia să caute o părere sinceră, ea ar fi întrebat o prietenă intimă, între patru ochi. Atunci când noi mergem la teatru, nici unui spectator nu-i vine în minte să îi numească pe actori mincinoşi, chiar de aceştia simulează a fi altcineva decât sunt în realitate. Cu toţii ştiu când criteriul minciunii devine trecător. Astfel trebuie să ţinem minte că există uzanţe ale comerţului social: o mare scenă, pe care cei care sunt cei mai buni actori sunt consideraţi cei mai bine educaţi.

Aproape toate persoanele se înfrumuseţează, se fardează. Nu vorbesc de fardurile destinate să înfrumuseţeze faţa, ci fardurile morale, destinate a ascunde impurităţile caracterului. Astăzi se poartă machiaje voluntare pe faţă, iar în ultimul deceniu chirurgia plastică pentru a reface fesele, sânii, nasul, abdomenul şi coapsele şi orice altceva e operabil, şi-a pierdut orice simţ al pudorii. Însă machiajul sufletului uman nu are loc cu deplină conştienţă, şi aceia care îl efectuează nu ştiu nimic şi de aceea îl neagă. Deoarece puţini simt nevoia de a se cunoaşte pe sine înşişi. Cauza machiajului e dorinţa de a fugi de un adevăr dureros ; aşadar putem să numim aceste măşti “măşti ale laşităţii”.

Există totuşi măşti morale pe care ni le punem cu bună ştiinţă, însă pe care suntem atât de obişnuiţi să le purtăm încât nu ne mai îndeplinesc efectul de mascare. Astfel sunt măştile convenienţei, ale doliului, ale compasiunii. Cu cât oamenii îmbătrânesc mai mult, cu atât mai mult ei simt, râd şi plâng în mod mecanic.

Însă măştile cele mai periculoase sunt acelea de care ne folosim cu deplină conştienţă pentru a ajunge la un scop determinat. Sub aceste măşti pentru a înşela, defectele sunt transformate în virtute (chirurgie estetică), întreaga noastră fiinţă este transformată. Doar după ce scopul este îndeplinit masca e dată jos. Aşadar multe persoane, fără nici un fel de scrupule, îşi duc în mână masca şi sunt bucuroase de a fi arătate a fi atât de apte pentru viaţă.

Atunci când nu mai avem interese în comedie, renunţăm la partea noastră şi devenim din nou sinceri.

Un procurator şef al Republicii îi adună pe magistraţii săi şi le spune o poveste care ar trebui să fie veselă. Judecătorii se pun să râdă. Unul singur rămâne serios ca un mort. “De ce nu râzi ?”, îl întreabă un coleg. “De ce să râd ?”, îi răspunde celălalt, “nu mai am nevoie: am fost transferat în altă parte!” Acesta e mai mult decât un motto spiritual. E un lucru simptomatic, ce trebuie considerat ca o bucată de istorie a civilizaţiei.

Răutate, invidie, ranchiună! După părerea multor cunoscători ai oamenilor, bucuria de răul altuia e una din cele mai sincere bucurii pe care le experimentăm.

Suntem mereu dispuşi să găsim un fel de satisfacţie în nenorocul prietenului nostru.

Cei care spun că sunt imuni la acest defect, s-ar cunoaşte mai bine dacă ar observa micile obişnuinţe ale vieţii lor. Croiuri de haine, călătorii, încheieri de căsătorii adesea nu servesc la altceva decât la a permite să se reprezinte, cu bucurie, supărarea pe care ne-o provoacă o “prietenă dragă».

Afară e furtună şi plouă. Compartimentele trenului sunt luate cu asalt. Mulţimea de oameni se împing, se calcă, se lovesc unii pe alţii ; mulţi trebuie să rămână sub ploaia ropotitoare. Să privim acum ce expresie mulţumită şi satisfăcută o au aceia care şi-au asigurat locuri liniştite în tren, la ferestre! Ce expresie de bine pe feţele lor, ce pare să spună: “Ce frumos e că nouă ne-a mers mai bine decât celorlalţi!” Sau putem auzi afirmaţii de falsă compasiune: “Uite cum se udă până la piele sărmanii aceia de afară!” ; însă în acelaşi timp ei râd in sinea lor, fericiţi.

MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Evaluare: 5.0/5 (2 voturi)

DREPTATEA EFEMERA BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Arhiva fisiere