IGIENA SI IPOCRIZIE SAU SURPRINZATOAREA CONTRIBUTIE OFERITA DE MICROBI PENTRU STAREA DE SANATATE A OMULUI - BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Contribuţia cea mai surprinzătoare a microbilor pentru starea de bine a animalelor e dată n mod paradoxal de o protecţie împotriva aceloraşi microbi, oarecum la fel cum expunerea la vânt şi la frig ne protejează de intemperii, întărind pielea şi izolându-ne cu un strat de grăsime. Însă, în mod mai generic, microbi normali sunt cel mai mare stimul pentru funcţionarea mecanismelor imunitare, aşa cum s-a demonstrat la animale în condiţii normale de dezvoltare ale celulelor formatoare de anticorpi, şi din apariţia aceloraşi anticorpi în sânge. La animalele sterile, aceste celule sunt puţin dezvoltate iar anticorpii sunt complet absenţi. Se pare că micuţa cantitate de globulină (o proteină a anticorpilor), întâlnită la animalele sterile, e o reacţie la prezenţa în dieta lor, sterilizată cu stricteţe, de celule bacteriene moarte, foarte dificil de eliminat. Câteva din substanţele importante ce provoacă formarea de anticorpi (antigene) rezistă la procesul de sterilizare şi determină aceiaşi anticorpi pe care i-ar fi produs dacă nu ar fi fost tratate în acest mod.

Anticorpii, permiteţi-mi să vă amintesc, se compară ca factor reactive la moleculele complexe străine, aşa cum sunt proteinele ce pătrund în interiorul corpului, în interior în sens strict, şi anume sub piele şi în interiorul aparatului digestiv. La animalele sterile, unele celule bacteriene moarte, sau moleculele antigene prezente în acelea, traversează intestinele, desigur în cantitate minoră, provocând o reacţie rudimentară anticorp-antigen. La animalul liber, încărcat cu microbi, pătrunderea are loc într-o formă mai masivă, începând fără îndoială în mod lent, iar mai apoi crescând tot mai mult. Doar stimulul este suficient pentru a pune în acţiune sistemul anticorpilor, însă acesta nu e de ajuns pentru a înfrânge animalul abia născut: e suficient pentru a-i permite să-şi dezvolte sistemul celular adaptat pentru a rezista atacurilor ulterioare mai grave. Probabil că unii microbi care pătrund în animale sunt potenţial dăunători; însă acesta poate să îi ţină în frâu, în doze mici, şi învaţă în acelaşi timp să producă anticorpul specific, astfel încât să poată să îl elimine în viitor mai rapid şi în cantitate mai mare. În prezenţa microbilor, aşadar, el învaţă să se protejeze de atacurile lor; în condiţii de sterilitate, această atitudine rămâne adormită. Ea poate fi trezită mai târziu injectându-i antigeni sau expunâdu-l cu prudenţă la un mediu ambient contaminat, uneori la o singură specie bacteriană o dată. Este un proces foarte asemănător cu acela de a învăţa înotul. E nevoie de un spaţiu puţin mai mare decât o cadă de baie, însă pentru ceva vreme e mai bine să se evite valurile periculoase.

Şi tot aşa cum înotul dezvoltă muşchii ce pot fi folosiţi şi în alte activităţi, tot aşa truda de a pluti la suprafaţă într-o mare de microbi produce beneficiile sale. Animalul steril nu doar că nu îşi dezvoltă imunitatea împotriva microbilor normali, însă deoarece întregul sistem de anticorpi nu se poate dezvolta, el nu poate face faţă infecţiilor în general, rămânând imatur în faţa pericolelor lumii exterioare.

Însă datoria noastră de recunoştinţă faţă de microbi e şi mai mare, în sensul că ei ne dăruiesc cu siguranţă mai mult decât s-a descoperit până acum. S-a găsit, de exemplu, că activitatea inimii, măsurată după debitul sanguin pompat, e mai slabă la animalele sterile decât la cele normale, şi acest lucru asigură analogia precedentă cu gimnastica. Se ştie de multă vreme că multe bacterii intestinale pot fabrica unele vitamine necesare în alimentaţie. Fiind biochimişti versatili, acestea pot construi molecule mari din cele mici, uneori mai abil decât reuşim să facem noi înşine, ca şi cum ar reuşi să digere şi să descompună moleculele mari prin mijloace mai presus de înţelegerea noastră.

Microbii intestinali ajută animalele ierbivore să digere fibrele vegetale ce conţin celuloză. Animalele sterile au nevoie de o alimentaţie mai precisă decât animalele normale, şi mai ales o varietate mare de vitamine.

Pare sigur că bacteriile intestinale îşi ajută gazda să compenseze unele deficienţe din dietă, mai ales pe cele vitaminice.

În prezent ştim că animalul de lapte, alimentat cu furaje lipsite de aminoacizii esenţiali, e ţinut în stare bună de sănătate şi cu o producţie de lapte relativ crescută, cu un gust plăcut şi cu un bun conţinut vitaminic, mulţumită aminoacizilor sintetizaţi de bacteriile din rumenul vacii. Vacile (şi nu numai ele) pot efectiv să fie hrănite de către microbii lor intestinali transformând substanţa microbiană în substanţă proprie, din care o parte devine lapte. Desigur, nici un alt microb nu se bucură de atâta dragoste!

Un exemplu: purceii sterili nu reuşesc să digere laptele scroafei: le lipseşte enzima care scindează zahărul din lapte (lactoza) în glucoză, şi fără aportul de glucoză (sau de bunele şi fidelele bacterii!) în dietă, ei manifestă o hipoglicemie gravă şi o slăbire generală.

Ştiind aceste lucruri, i-aţi separa la modul voit, dacă aţi putea, pe copiii voştri de microbii lor? Sau v-aţi bucura în schimb că nu puteţi să faceţi aceasta?

Microbii se ataşează de noi acolo unde pot, trăind în felul lor, dacă reuşesc, din ceea ce găsesc. Ei cresc, normal cu o uşoară moderaţie, care variază în funcţie de clima locală şi mai ales în funcţie de abundenţa disponibilităţilor alimentare. Atâta timp cât suntem într-o stare bună de sănătate, agregatele lor ne amintesc de o piaţă forfotind de mulţime, sau intrările în metrou la orele de vârf.

Pe bună dreptate ar trebui să-i considerăm o parte din mediul în care trăim. Sau mai degrabă ei constituie partea cea mai intimă a ambientului nostru, fiind totuşi, în sens strict, în afara noastră, deoarece după microbiologi şi pereţii intestinali sunt exteriori. La fel ca microbii din tubul digestiv, alimentele pe care le ingerăm rămân la exterior, de-a lungul traseului lor de la gură până la anus, până când enzimele digestive le transformă în substanţe solubile şi absorbabile. Acestea sunt aduse în interior, în sensul strict, al termenului, şi folosite ca şi combustibil pentru motoarele noastre, şi ca piese de schimb pentru structurile noastre. Însă aşa cum interacţiunea noastră cu alimentele începe la exterior, tot aşa interacţionăm cu întregul mediu înconjurător, în general; iar această interacţiune ne modelează, făcându-ne să fim ceea ce suntem. Dezvoltarea modurilor de adaptare face parte din procesul de formare, pentru a para intruziunile mai puţin prietenoase şi mai periculoase care constituie experienţa; devenim mai puternici învăţând să luptăm împotriva ostilităţilor lumii exterioare. Microbi noştri sunt o parte din acea lume.

Fătul face parte din corpul matern, şi atâta timp cât e protejat el nu are microbi. Atunci când soseşte vremea, el e pus brusc în contact cu mediul exterior, pierzând, odată cu lichidul amniotic şi placenta, obişnuinţele sale acvatice şi transformându-se în terestru; analog cu se întâmplă cu mormolocul atunci când se transformă în broască. Până în momentul naşteri el e protejat faţă de lumea microbiană, aşa cum ţesuturile materne sunt protejate de barierele de suprafaţă. Însă atunci când fătul normal devine un copil, ieşind afară prin vagin printr-un efort, el intră imediat în contact cu microbii ce proliferează şi, o dată cu primul ţipăt ce urmează palmei obstetricianului, copilul aspiră microbii în nas, în gură şi în gât, în măsura în care ei există în mediul sterilizat prin anumite tehnici.

Urina proaspătă conţine puţini microbi; însă, aşa cum ne informează mirosul, aceşti puţini microbi se multiplică în grabă în urina veche. Contaminarea salivei şi a sudorii are loc în mod asemănător. Ambele sunt lipsite de microbi în momentul excreţiei lor prin glandele respective. Sudoarea se alterează, la fel ca şi urina, însă produsele şi mirosurile rezultante sunt diferite. În urină predomină amoniacul, rezultant din uree. Pe piele componentele grase ale sebumului dau loc mirosului rânced al acizilor graşi. Saliva ajută la transportul microbilor din gură în stomac; însă dacă e scuipată ea prezintă imediat o bogată suspensie microbiană, ce conţine în condiţii normale aproximativ 10 la puterea a 10-a bacterii pe mililitru.

După prima lună de viaţă şi până la pubertate, secreţia vaginală e uşor alcalină, şi e conţine o variată populaţie microbiană, în mod normal de proporţii modeste. La pubertate, apariţia glicogenului în eretele vaginal, evident sub influenţa hormonală, se asociază indirect cu o neaşteptată întoarcere a unui grup de microbi care sunt tipic fermentativi. Acţiunea lor face ca secreţia vaginală să fie acidă. Acestei acidităţi i se atribuie capacitatea de a preveni creşterea unei populaţii microbiene mai variate şi abundente, şi astfel de a evita infecţiile.

Microbii sunt prezenţi pe noi într-un număr crescut, însă datorită dimensiunilor lor individuale modeste ei sfârşesc prin a ocupa un volum mai mic decât s-ar putea imagina. Ajunge să ne gândim că printr-o defecaţie normală se elimină o sută de mii de miliarde de microbi. Un calcul aproximativ efectuat pe zona suprafeţei tubului digestiv, pe o suprafaţă de 1,5 metri pătraţi, considerând o densitate microbiană reală de 10 pe centimetru pătrat, ar da un total de cincisprezece mii de miliarde de microbi. Aceasta ne-ar face să ne gândim că eliminăm mai mulţi decât reţinem. Sunt cifre ameţitoare, însă luând în considerare că cel puţin 5¹⁰ bacterii (cinci sute de miliarde) pot sta pe un centimetru cub de spaţiu cum ar fi o bucăţică de noroi, la trei sute de centimetri cubi vor fi puţin mai mult de o ceaşcă de lichid. Aceasta e o măsură acceptabilă ca stimă a populaţiei microbiene totale a omului, considerând că suprafaţa pielii sale e mai mică de doi metri pătraţi. Dacă îi atribuim o medie de 5x10⁶ (5 milioane de bacterii) pe fiecare centimetru pătrat de piele, el va avea 10¹¹ microbi pe suprafaţa exterioară. Aceşti microbi ar putea fi conţinuţi într-un bob de mazăre de mărime medie.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că viaţa microbiană nu trebuie să fie lichidată rapid, ca fiind vătămătoare. Ştim că ea ne face bine, şi trebuie să fim pregătiţi să plătim şi cota noastră. Viaţa e nepericuloasă – sau efectele sale asupra noastră sunt întru totul tolerabile – doar între anumite condiţii şi anumite limite. Atunci când aceste limite sunt depăşite, ea devine dăunătoare, distructivă, chiar fatală.

Toţi microbii, toate formele vii

răspund într-un anume mod

la schimbările condiţiei lor.

Mario Michelangelo Stromillo

Evaluare: 5.0/5 (2 voturi)

IGIENA SI IPOCRIZIE SAU SURPRINZATOAREA CONTRIBUTIE OFERITA DE MICROBI PENTRU STAREA DE SANATATE A OMULUI - BY MARIO MICHELANGELO STROMILLO

Arhiva fisiere